Suntem mult prea rai pe o planeta buna , sunt oameni care mor cand trupul le traieste . Sunt mult prea multe crime si viata prea nebuna , suntem mult prea reci cand viata ne-ncalzeste ! !

sâmbătă, 5 iunie 2010

Un suflet, o viata, o lupta

Eugen Lovinescu spunea: “ Studiind opera unui scriitor, studiem sufletul scriitorului insusi”. Si cat de amplu si maiestuos este sufletul celui care ne priveste acum, dupa despartire, cu o tristete ca de sabie ruginita, nimeni altul decat cel care a fost si va fi maestrul Petre Stoica.
Obisnuinta face ca, atunci cand vorbim de opera unui scriitor, sa scoatem cartile din rafturi. Le scuturam cu piosenie de praful amintirilor atator generatii si incercam sa patrundem in lumea celor ce ne-au cuvantat prin ele. De data aceasta cartile sunt insuficiente repere pentru cel care, nascut la 15 februarie 1931, a fost poet, traducator, publicist, colectionar de presa, bibliograf, intemeietor spiritual al “generatiei 60”, indrumator al generatiei optzeciste, sot, tata, bunic, un luptator ce ne-a demonstrat prin Fundatia Romano-Germana “ Petre Stoica” si prin Muzeul Presei ca morile de vant nu exista pentru cei care cred in generatiile ce vor urma.
Dar sa incepem calatoria avand alaturi de noi versurile si interviurile pe care ni le-a lasat pentru a putea intelege un suflet.
“ Poezia s-a nascut in ritm de dans”. Pentru Petre Stoica poezia a fost nativa, inca din copilarie stia ca ea ii va conduce mare parte din drumul vietii. In clasa a IV-a primara, in timp ce elevii erau adunati in careu pentru a primi cununitele, invatatorul a avut initiativa de a-i “ provoca” pe toti sa scrie cate ceva.
“ Tot textul meu era la mijlocul paginii, scris in versuri, a trecut directorul scolii, l-a chemat pe tata si i-a spus : Asta scrie in forma de versuri, te pomenesti ca va deveni poet “ ( Petre Stoica-interviu ).
Conformatia de poet este cea care l-a urmarit dintotdeauna, dovada sunt primele versuri pe care si le aminteste cu usurinta, versuri scrise tot in scoala generala: “ Timpul trece cu grabire, / Zilele se ispravesc, / Eu mai scriu o poezie, / Caci nu stiu cat mai traiesc.” De unde atata pesimism? Fascinatia adolescentului Petre Stoica a fost Bacovia. Si nu numai fascinatie, ci indrumare pentru a invata ce inseamna banalul intr-o poezie, ce virtuti poate primi cuvantul plasat intr-un anumit loc. In paralel cu prima dragoste, poezia, a aparut si pasiunea pentru ziare. Dar mai bine ii dam cuvantul pentru a ne povesti cand a colectionat primul ziar :
“S-a întâmplat cu multe decenii în urmă. Cred că aveam vreo nouă ani. Pe masa noastră găseam 3-4 ziare la care tata era abonat. El nu prea avea timp să citească, citeam eu şi de aici am prins gust pentru ziar. Mai cu seamă pentru "Universul". La vârsta de 14 ani m-am dus la o tipografie cu un ziar, cum se spune, tehnoredactat de mine. S-au amuzat la ideea că vine un copil în şort cu o machetă făcută de el însuşi. Asta a fost, de aici pasiunea mea pentru presă.” ( “Ultimul interviu cu Petre Stoica” – Mihaela Schiopu si Ion Barbu ).
Jurnalist sau poet? Petre Stoica a descoperit ca fiecare ziar are poezia lui si astfel intrebarea devine retorica prin impletirea pe care sufletul o gaseste in cuvantul scris, oriunde ar fi el.





Despre debutul literar stim ca s-a produs cu putin inainte de Revolutia maghiara cand, in Romania, a survenit un dezghet neasteptat. De acest moment au profitat scriitorii revistei clujene “ Steaua “, care il aveau in fruntea lor pe curajosul A.E. Baconsky. La primul Congres al Scriitorilor, Baconsky a mitraliat raportul Uniunii Scriitorilor în care erau lăudaţi fruntaşii proletcultişti. Clujeanul s-a dezis de ce a scris până atunci şi a cerut revenirea literaturii române la normalitate. Cerea imperios refacerea punţii cu trecutul şi orientarea spre marii poeţi ai secolului care se cereau masiv traduşi. Mai mult, combatantul clujean a formulat şi o orientare poetică a revistei: prozaismul elevat şi orientarea spre cotidian. Petre Stoica a trimis intr-un plic poetului clujean sase poeme in consonanta cu viziunea acestuia. In octombrie 1956 poemele au fost publicate. In acelasi timp revista bucuresteana “ Tanarul Scriitor “ a destinat tiparului alte sase poeme. In februarie 1957 sectia de poezie a editurii unde lucra a dat catre publicare un intreg volum apolitic. Doar ca, la cateva luni dupa prabusirea Revolutiei maghiare inghetul a inceput sa-si arate coltii, singura revista care il mai publica era curajoasa revista clujeana “ Steaua “ cu originale si traduceri ridicandu-l si la rangul de redactor al “Stelei” la Bucuresti.
Din noianul cartilor aparute intr-o jumatate de secol de creatie cea mai draga ii este “ O caseta cu serpi “ publicata in 1970. Cartea a fost scrisa “ dintr-un foc “, aceasta daruindu-i unitatea literara deplina, forma ei mascata prin mijloace estetice fiind o palma adusa comunismului. De altfel a inceput sa lucreze la ea in momentul in care trupele sovietice au atacat Cehoslovacia. Dintre celelalte carti se cer mentionate “ Tango si alte poeme “ aparuta in prima luna a anului 1990, dupa ce a stat doi ani la cenzura si “ Visul vine pe scara de serviciu “ compusa in buna parte inainte de 1989, dar publicata abia dupa Revolutie. Prima creaţie în libertate este o carte pamflet, de atitudine la cele întâmplate în Piaţa Universităţii, o carte prozaică, însoţită de colaje din presa autohtonă şi străină. S-a bucurat de mult succes la apariţie, fiind şi premiată de Uniunea Scriitorilor. Celelalte cărţi care au urmat „Manevrele de toamna”, “Insomniile bătrânului”, “Vizita maestrului de vânatoare” şi “Pipa lui Magritte” îmbină poemul pur cu cel care ascunde dezamăgirea acestor ani.
Cu o opera care strabate, în chip original si fara echivoc, ultimii cincizeci de ani de poezie româneasca, Petre Stoica se dovedeste, în primul rând, un creator liric admirabil care se aseaza pe sine dincolo de mode, ca si de cerinte exterioare versului. În anii proletcultismului, în a caror atmosfera nefasta debuteaza, se autoproclama un cântaret al “vechiului”. În deceniile sase si sapte, când multi autori lirici din peisajul nostru poetic fac din limbaj obiectul exclusiv al poeziei, Petre Stoica, dimpotriva, face din obiecte si lucruri uitate limbajul predilect al acesteia. Poetul desacralizeaza si demitizeaza “poezia pura”, afirmând întotdeuna prezenta si nu absenta omului. Redescopera absurdul si inventivitatea poetica a suprarealismului. De altfel regasim dragostea pentru obiecte in volumul “ Sufletul obiectelor “. Oare de unde apare aceasta fascinatie a banalului? Ne spune insusi poetul:
“Mie mi-au plăcut întotdeauna obiectele vechi. Erau făcute ca să existe, să supravieţuiască generaţiilor. înţelegi? Podul bunicii era plin de lucruri care trăiau 200 de ani. Astăzi se fac obiecte de unică folosinţă. Cele ale bunicii aveau o anumită frumuseţe. Dar altceva vroiam să-ţi spun. Sigur că-mi plăcea în pod să descopăr tot soiul de nebunii: cufărul bunicii, cutia cu etichete Hamburg, catarame, funde, dantele. Acolo găseam tot felul de lucruri care mă fascinau. Era un univers, cum să spun, insolit. Există în poezia modernă un curent care se cheamă animism. Reînsufleţirea obiectelor. Ele trăiesc în măsura în care le pipăim. Şi imaginaţia noastră începe să lucreze. Din clipa aceea ele prind viaţă, prind contur.” ( Ultimul interviu cu Petre Stoica – Mihaela Schiopu si Ion Barbu ). Si astfel orice obiect se transpune insufletit de prezenta omului in lirism.
Poetul ne-a lasat o bogata mostenire de carti, mai precis 47 la numar, “ palmares “ compus din originale, antologii de autor, traduceri, antologii straine. Originale sunt 22 de volume.
Putem uita, prinsi in universul acestui scriitor atat de apropiat de destinul omului umil, preocupat de social si de aducerea in atentia noastra a tuturor a poetului austriac Trakl, de jurnalistul Petre Stoica. Dar, cu sau fara voia noastra, nu ne lasa sa dam aceasta parte a vietii lui deoparte. Cand apare jurnalistul Petre Stoica? Sa-l lasam sa ne povesteasca :
“- Ţi se zicea micul jurnalist... aşa-i?
Nu, nu... Mi se spunea Jurnalistul, şi ştii de ce? Pentru că la Timişoara, vizavi de Loyd, era un chioşc tradiţional, cum era în România pe vremea aceea. La chioşc era un evreu foarte simpatic, Szyilagy Bacsi, care era impresionat că vine un copil şi cumpără toate ziarele, şi cele comuniste, şi "Dreptatea". Veneau patru numere din "Dreptatea", unul era al meu, ceea ce era de-a dreptul fantastic. Lumea se bătea pentru ziarul acesta. Mergeam, umpleam geanta, iar la oră, în loc să ascult lecţia, eu desfăceam ziarul şi citeam. Sigur că mulţi profesori au observat. Unul mi-a zis: "în picioare" că mai eram cu ziarul desfăcut. De aici mi s-a spus "jurnalistul". Şi azi mai întâlnesc, rar, câte un fost coleg de liceu, şi zice: "Ce faci, jurnalistule?" Ceea ce pe mine mă emoţionează profund.” ( Ultimul interviu cu Petre Stoica – Mihaela Schiopu si Ion Barbu ).
Au trecut anii, in seara zilei de 22 decembrie 1989 a aparut cotidianul “ Libertatea “, expresie a descatusarii Romaniei. Publicaţiile au început să apară cu viteza fulgerului, numai că ziarişti existau puţini, cei vechi fiind funcţionari. Aşa se face că noii editori au apelat la serviciile scriitorilor. La puţină vreme a început să lucreze pentru numeroase gazete, interesul special arătându-l pentru „Dreptatea”, organul central al P.N.Ţ.C.D.-ului, al cărui redactor şef avea să devina după un an. A publicat in numarul 3 al ziarului “ Dreptatea “ , pe prima pagina, un articol despre Iuliu Maniu. Au urmat si alte articole, o viata politico-sociala sufocanta neintrerupta pana in anul 1994.
Un oras din vestul tarii, Jimbolia, cunoscut pe vremuri sub numele de “ Perla Banatului “, a devenit casa de acasa a celui ce atat de frumos se caracteriza : “Sunt de statură potrivită port barbă/ şi am o concepţie de viaţă perfect asamblată/ ceea ce înseamnă că îmi plac gogoşarii în oţet/ şi mai cu seamă îmi place să vă pun sub nas/ adevăruri pline cu praf de strănutat." ( Semnalmente – volumul Ultimul Spectacol ). Dimineata locuitorii se intalneau cu acest boem ai carui ochi albastrii pastrau istoria interbelica si atatea adevaruri nespuse despre generatii trecute. Un ziar, o cafea, inca o dimineata in care Petre Stoica lupta pentru un vis : Muzeul Presei. Intentia de a reveni in locurile natale l-a urmarit dintotdeauna, doar ca birocratia vremurilor nu a permis mult timp aceasta. La prabusirea bolsevismului lucrurile s-au simplificat, dar a fost tintuit locului de activitatea politico-civica din capitala. Reînfiinţându-se legea ONG-urilor din 1923, îmbunătăţită desigur, si-a propus să întemeieze în localitatea natală o Fundaţie Cuturală Româno-Germană. Ministrul adjunct al Culturii a fost de părere că o asemenea instituţie cere un spaţiu larg de desfăşurare, aşa că a venit la Timişoara spre a se documenta asupra terenului de unde se poate porni. Împreună cu inspectorul cultural Timiş i-au propus Jimbolia.
Si astfel, in 1995, infiinteaza Fundatia Romano-Germana “ Petre Stoica “, in scopul de a reconstitui viata culturala si spirituala atat a romanilor cat si a germanilor din Banat, fiind fapt cunoscut ca Jimbolia a fost de-a lungul timpului capitala svabilor banateni. Biblioteca Fundatiei cuprinde 15.000 de volume în limbile româna si germana, dintre care unele de mare valoare bibliofila. De mare interes sunt colectiile de numismatica, de filatelie, de cartofilie si ex-librisuri, importante manuscrise ale unor scriitori români si germani, tablouri, gravuri si obiecte casnice muzeale, toate fiind parte a vietii lui Petre Stoica. Tot ce a castigat in timp a investit in colectii pe care acum le putem vedea si care ne deschid pagini de istorie.
Dar lupta nu se opreste aici. Petre Stoica a facut doar primul pas catre o minune, cea din 14 septembrie 2007 : infiintarea unui Muzeu al Presei in orasul Jimbolia, singurul de acest fel din tara si al doilea din Europa. E demn de retinut ca Muzeul "Sever Bocu" a fost ridicat cu infinite greutăţi, traversate cu un entuziasm demn de o ţară mai iubitoare de cultura. Au apărut câteva articole în presă, însă nici un for cu adevărat important din România nu a acordat atenţia pe care Petre Stoica o merita. Intre timp, realizatorul acestui proiect incredibil a cheltuit banii obţinuţi din premiile literare care nu au încetat să vină unul după altul, plus tot ceea ce a câştigat citind din poezia sa în ţări străine demonstrand , inca o data, ca nimic nu este imposibil atata timp cat exista perseverenta, pasiune si dragoste. In Muzeul Presei gasim ziarul din ziua în care a murit Eminescu, “Albina” din 1839 tiparita la Viena, “Temeswarer Zeitung” – sfarsitul secolului XVIII, “Magazin Istoric pentru Dacia” din 1845, “Curier de ambele sexe” – 1862 –, “Gazeta Transilvania” – 1855 – Braşov, “Foaie pentru minte, inima si literatura” – 1860, “Foaia Asociaţiunii Transilvane” – 1871 – Braşov, “Timpul” ( Eminescu, 1883 ) şi „Timpul” ( Gafencu ), 30 de publicaţii din Oraviţa apărute în perioada interbelică din cele 40 care au existat în acea perioadă, opt publicaţii din Jimbolia,” Vestul” ( Sever Bocu ) şi tot felul de alte rarităţi, cărate de la Bucureşti la Jimbolia cu paşi mărunţi. Prin implicarea directa a dl. Primar Kaba Gabor Muzeul are acum componente de tipografie din anul 1904, o tiparnita, doua piese de atelier tipografic si un vechi aparat de fotografiat. Din bugetul Primariei orasului Jimbolia au fost alocate fonduri pentru a obtine publicatii recente prin abonamente la ziarele actuale, in timp au ajuns pachete uriaşe de ziare de la Biblioteca “ Astra” din Sibiu completand colectiile. Dintotdeauna dorinta celui care l-a fondat a fost ca acesta sa nu devina o institutie a obiectelor moarte ci un organism viu ce respira catre si pentru viitor. Dar cum a devenit visul realitate? Ii dam din nou cuvantul lui Petre Stoica :
“Lucrurile astea preţioase, ziarele astea vechi, le ţineam în bibliotecă. Le-am cumpărat pentru frumuseţea lor, nu am avut gânduri concrete imediate. Bunăoară, vedeam "Albina românească", zic, dom'le, nu găseşti în fiecare zi aşa ceva. Apoi mi-am spus: "Ce-ar fi să încerc şi eu un muzeu al presei? Dar asta era, cum să spun, o chestie utopică, aproape că nu aveam curaj să mă exprim cu glas tare, de teamă că m-ar fi luat alţii peste picior. Am stat eu, m-am frământat, făceam drumuri dese la Bucureşti. De data asta căutam special presă, nu numai ce-mi plăcea, să fie acolo, de la "Realitatea ilustrată" până la orice ziar vechi. Am început să adun şi într-o zi îi spun primarului Kaba: "Uite ce gânduri am". Primarul, care este foarte sensibil la orice iniţiativă culturală şi n-a respins nimic din ce i-am propus eu, primarul zic, de data asta, dom'le, s-a iluminat. Când am văzut că el este atât de încântat am prins şi eu curaj. Am mai stat ce am stat o lună şi am pornit. Vine într-o zi şi zice: "Hai să mergem să căutăm o clădire". Am găsit această clădire şi, cum să spun, cam nebun primarul, s-a aruncat cu capul în jos pentru că nu a avut nici un leu. Am pornit la drum fără bani. Aşa că am terminat acest muzeu, l-ai văzut cum arată, este de fason european. Ne-a costat aproape 6 milioane numai renovarea şi mobilierul.

- Banii ăştia nu includ şi colecţiile tale de ziare.

Nici vorbă. Tot ce am câştigat eu am investit în inventarul acestui muzeu. Aşteptam ca lumea să gândească: "E acolo la Jimbolia un nebun, care împreună cu alţii a făcut al doilea muzeu al presei din Europa..." ( Ultimul interviu cu Petre Stoica – Mihaela Schiopu si Ion Barbu )


De ce Petre Stoica a denumit Muzeul Presei “ Sever Bocu “ ? Pentru că – ne explică tot el – “fruntaşul bănăţean a sintetizat la modul superlativ calităţile gazetarului („Tribuna” - Arad, „România Mare” - Kiev, „Vestul” şi „Voinţa Banatului” - Timişoara), ale întregitorului de ţară, ale militantului politic”.
Ideea infiintarii muzeului nu a existat dintotdeauna, doar pasiunea pentru carti, reviste si ziare. Astfel a devenit posibil Muzeul Presei “ Sever Bocu “, din acea flacara interioara ce il va defini mereu pe Petre Stoica.
Un suflet, o viata, o lupta…unii ar putea spune ca totul s-a stins in data de 21 martie 2009. Dar, prin toata mostenirea pe care ne-a lasat-o cu drag, Petre Stoica traieste in fiecare dintre noi invatandu-ne cum banalul lasa loc atator lucruri minunate pe care altfel nu le-am observa, cum fiecare dintre noi s-a nascut cu cate o flacara care nu trebuie lasata sa dispara.
"Poemul. O furnică traversând nepăsătoare tăişul securii" e versul care i-a placut cel mai mult din versurile proprii fiind, in acelasi timp, dovada imortalitatii lui Petre Stoica.

miercuri, 2 iunie 2010

Ziua copilului..

Of .. e a doua oara cand incep sa scriu aceasta postare si asta pentru ca dragul meu calculator e epuizat. Spuneam ca ma aflu aici, in fata calculatorului, cu un prosop in cap si straduindu-ma sa storc ultimele zile , asezand esentialul pe pagina. Ieri a fost 1 iunie. Halal 1 iunie! Se presupune ca aceasta zi ar trebui dedicata copiilor, ca noi. Da de unde! Dupa 3 zile in care nu am facut ore si am stat degeaba, s-au gandit si profesorii, ca ne-ar prinde bine o zi completa de scoala. Si nu puteau alege o zi mai "potrivita" decat cea de 1 iunie.Prin urmare ziua de ieri a fost un esec total.
Despre ziua de alaltaieri, de 31 mai, nu vreau sa comentez. Am fost o nerusinata , da, am chiulit din nou de la antrenamentele de handbal care nu ma mai preocupa asa tare in ultimul timp. Si daca tot veni vorba de asta, trebuie sa o spun cu mana pe inima ca sunt extenuata si satula de adunatura aia de papagalitze. Oh nu, mai bine schimb subiectul ca ma irita. Oricum nu ma mai sim ok acolo intre ele, fara alte comentarii. In rest, ce sa zic? A fost o data de 31 si asta spune totul. Nu intrebati la ce ma refer. Intr-o buna zi am sa vorbesc si despre asta.Ma simt obosita. E un sfarsit de an plin de stres, plin de prfesori nepasatori si cat se poate de obiectivi.Imi e dor de generala mea..Nu m-am obisnuit cu liceul si nu ma voi obisnui vreodata !!! Foarte rar spun lucrurile astea si asta pt ca odata ce imi vine in minte generala, imi vine in minte trecutul, copilaria, regretele si apoi sfarsesc printr-o ploaie de lacrimi.Cum se scurge si timpul asta..parca ieri era Alexutza aia mica si grasa, cu o gropitza intr-o parte care se baga sub banca cand ii vedea pe nenea Milu si tanti Rodica. si acum? Acum ce sunt? Nu mai sunt nimic..Nu mai sunt eu..Ma vreau inapoi!!!!!!!!!! Poate ca merit sa nu am parte de un 1 iunie fericit, poate asta era si ideea, sa fac ore, ca sa platesc pt maturizarea mea.Dar oare eu asta am vrut? Oare eu mi-am dorit sa ma maturizez? Daca da, atunci regret ca m-am nascut. Insa nu cred, era ultimul lucru pe care mi-l doream.Si totusi au platit si altii pentru maturizarea mea....Imi cer scuze, colegi..promit sa ma revansez :)